Literatura de specialitate definește povestea/povestirea drept o metoda expozitivă de predare ce constă în prezentarea verbală monologată a unui volum de informație, de către educator către educabili, în concordanță cu prevederile programei școlare dar și cu cerințele didactice ale comunicării (I. Stanciu, 1961; I. Roman și colab., 1970; V. Tircovnicu, 1975; M. Ionescu, 1979).
În dezbaterile publice, în presa scrisă sau la tv, pe rețelele de socializare, toată lumea se plânge că elevii nu mai sunt interesați de citit. Ne punem adesea întrebări precum ,,Ce se întamplă cu această generație, de ce nu mai citesc copiii?De ce nu nu le mai plac celor mici poveștile pe care noi, adulții de azi, le adoram?” dar, oare nu cumva nouă, adulților dar mai ales învățătorilor, ne revine rolul de a le deschide larg ochii (minții și ai sufletului) către lumea poveștilor? Nu cumva, orientați spre povești ,,la modă”, ambitiosi în a utiliza metode activ-participative și mai ales captivi ai erei digitalizării, am uitat ,,cat de mult face” o poveste? O poveste trecută prin filtrul unui adult, dar spusă din suflet pentru un suflet mic și o minte azi mică dar care mâine se face mare, o va ajută să crească mare și sănătoasă, curată și fericită, curioasă și….?!
În urma activității desfașurate în învățământul primar am ajuns la concluzia că povestea este și trebuie să rămână metoda de bază a demersului didactic. Desigur, literatura de specialitate o definește drept o metodă tradițională și recomandă utilizarea ei împreună cu metode de predare alternative, considerate ca fiind. mult mai ,,pe gustul elevilor”. Nimeni nu neagă rolul unor metode precum pălăriile gânditoare, caligrama, jurnalul cu dublă intrare, dar înainte de toate povestea rămâne soluția cea mai sigură de atingere a obiectivelor didactice, o variantă la îndemână, o cale optimă de obținere a competențelor și, implicit, a performanței școlare tocmai pentru că ea caracterizează, se pliază cel mai bine cu această etapă de dezvoltare cognitivă și afectivă a elevilor. Ori, intrând întâi în sufletul și apoi în mintea elevilor, orice materie vom preda, orice conținut operațional vom urmări, demersul didactic va debuta firesc, înlăturând orice posibilă barieră din calea comunicării și va facilita relaționarea profesor-elev, dându-i un aer natural, firesc. Atunci când adunările sunt ,,provocari” într-un plic trimis tocmai de la Albă-ca-Zăpada, cerând ajutor în lupta ei cu Vrajitoarea cea Rea elevii par mai dispuși și mai motivați să rezolve exerciții și probleme. Sau, Dorothy din Oz ar putea sa le fi lăsat indicii ascunse despre următoarea ei călătorie în care să-i invite pe cei mici, cu condiția să primească răspunns la biletul ascuns în..poșeta doamnei învățătoare. Iar Capra și ai ei trei iezi cucuieți ar putea să le lanseze elevilor o provocare, cerându-le să o reprezinte la procesul împotriva Lupului.
- Povestea de zi cu zi sau cum să începi ziua în forță
Și atunci, când și unde își are locul povestea, în cadrul momentelor organizatorice? Cum operaționalizam povestea, cum devine ea metoda de realizare a competențelor?!
În activitatea la clasă îmi încep întotdeauna ziua cu o poveste. Fie că e vorba despre poveștile clasice (ale fraților Grimm, ale lui Creangă, ale lui Slavici etc) ori cele mai ,,la modă” (poveștile de dezvoltare personală), anunț elevii că vom merge din nou în lumea magică a poveștilor pentru a afla…vești și povești.
Cum spun însă povestea..ei, asta e o altă poveste! Niciodată nu încep să spun povestea până nu mă asigur că cei mici sunt pregătiți pentru ,,a primi” povestea. Pentru a se întâmpla asta mi-am creat un adevărat algoritm, o regulă de aur pe care am numit-o ,,Hai în lumea lui A fost odată!”. Deși sună complicat, copiii au înteles destul de repede că lumea poveștilor este specială și presupune un ritual (aceste reguli au ca rol asigurarea unei atmosfere relaxante dar mai ales asigurarea realizării primului moment din demersul didactic-asigurarea unui climat propice desfășurării lecției, așa cum este menționat în orice proiect didactic.) După ce copiii s-au așezat cât mai comod- unii preferă să rămână cu ochii deschiși, alții, din contră, își pun capul pe băncuță, alții îl sprijină de spătar, alții de colegul de bancă… Mai apoi mă asigur că ,,avem toate energiile bine cu noi”: le cer elevilor să își frece palmuțele iar energia bună să o ducă la urechi – pregătim așadar urechea să audă povestea; repetăm apoi acelaș gest și energia bună ,,merge” la cap –
pregatim creierul să ne ajute să înțelegem bine de tot ce se întâmplă în poveste, să reținem ce e cel mai important. Urmează apoi să ducem energia bună la ochișori din două motive – să intrăm în lumea magică a poveștilor și pentru ca fiecare să își închipuie povestea dupa bunul plac – de exemplu ce îmbrăcăminte poartă persoanajele, ce culoare au ochii personajelor, cum aleargă, cânta etc. Ultima ,,tură de energie bună” merge la inimă, ca să simțim până în suflete povestea. Recapitulând, ochii sunt închiși, dar ramân deschise creierul, urechea și sufletul. Atunci când toate acestea s-au întamplat, sting becurile și pun pe fundal o muzică de relaxare (de obicei este o arie de pian dar pe internet există playlisturi întregi cu muzică de relaxare). Și abia acum, parcurse toate aceste trepte, asigurându-mă că cei mici sunt gata pentru lumea magică a poveștilor, încep povestea, obligatoriu cu ,,a fost odată ca niciodată”.
Modul în care spun povestea nu diferă cu nimic față de cum mi-o spunea învățătoare mea din clasele primare. Închei, ca și ea, povestea cu celebrele formule ,,și-am încălecat pe-o căpșună/Și v-am spus poate sau nu o mare minciună”, anunțând însă elevii că revenim în lumea și viața de zi cu zi, ușor dar sigur. Reintoarecerea nu o fac brusc, copiii deschid ochii, eu aprind becurile și apoi putem incepe discuțiile pe marginea poveștii.
Departe de a fi găsit o pastilă miraculoasă, când am înțeles povestea ca metodă de predare-învățare-evaluare, am simțit că sunt cu adevărat o învățatoare bună. Fiecare zi începută ca o povestea mă ajută pe mine și îi ajută pe elevii mei să facem CLR de poveste, MeM de poveste, AVAP de poveste…nu doar să citim/să ascultăm o poveste ci mai ales să scriem împreună o povestea noastră. O poveste care a început odată, ca niciodată.
Duțu Bianca Mariana
Școala gimnazială ,,Dimitrie Țichindeal” Becicherecu Mic, Timiș
