Povestirea face parte din sistemul metodelor de învățământ, fiind o metodă de comunicare orală, de tipul expozitiv, care a evoluat odată cu modernizarea și restructurarea metodelor care facilitează învățarea elevilor, în raport cu evoluția științelor educației și ale psihologiei învățării. Aceasta constă într-o expunere vie, plastică, sub formă de narațiune sau descriere a faptelor, evenimentelor, fenomenelor naturii, personajelor, întâmplărilor, în timp și spațiu, pentru a fi cunoscute de elevi.
Elevii zilelor noastre sunt în egală măsură atrași de poveste, ca toții elevii de-a lungul timpului, deși caracteristicile acestora par a fi unele de tip activ, agitat sau neatent, cum ar spune dascălii ce-au ajuns a compara generații. Modul de a atrage, de a capta și concentra atenția este, însă, instrumentul profesorului, de acesta depinzând „calea” de activare a mecanismelor psihologice implicate în învățare.
Auzim tot mai des cadre didactice care afirmă că din ce în ce mai mulți copii al căror comportament visător, sau dimpotrivă, agitat este dăunător pentru atenția, reflecția și motivația indispensabile în învățare. Acești elevi, care nu par să-și însușească bazele indispensabile unei școlarizări împlinite și satisfăcătoare, lasă dezarmat profesorul, aflat în căutarea unei explicații și, mai mult, a unei soluții pentru această problemă gravă. După observații, cazurile cele mai instabile pe plan motor și/sau verbal țin de acțiune înainte de reflecție. Nu este utilizată nicio distanță între ei și obiect, poate în scopul de a resimți o frustrare, necesară pentru a se construi psihic emoțional și cognitiv. Această insatisfacție contribuie la dezvoltarea unei noi strategii care-i permit să suporte mai ușor așteptarea și să-și deturneze efecte negative. De aceea putem spune că frustrarea favorizează o mai bună adaptare la situații interpersonale. Această suplețe de adaptare le lipsește copiilor care prezintă un comportament impulsiv.
După numeroase cercetări, s-a constatat că acești copii, în anumite condiții, reușesc o adaptare mai târzie, sprijiniți de un model exterior, în cazul nostru, învățătorul, care servește de referent. Ei intră într-un proces de reziliență, care cuprinde valorizarea propriei persoane și reflecția copilului, prin care el înțelege consecințele acțiunilor sale asupra mediului ( Davis și Wallbridge, 1992).
Despre acești copii, care se raportează la un mediu valorizant, printr-o persoană, se spune că intră într-un proces de „arimaj”, conform psihanalistului Quebec M. Lemay ( 1991), care explică fenomenul sprijinelor sociale implicate într-un proces de reziliență.
Povestirea este o metodă pe care învățătorul se poate baza, în mod general, frontal, discret, care atinge orice emoție, în fiecare dintre elevii clasei pe care o coordonează. Instrumentul obiectiv, dar foarte țintit, în mod individualizat, plin plurivalența lui, este POVESTEA. Cunoașterea prin povești este tip ancestral, intuitiv, este ancora generațiilor. Jungienii numesc acest fenomen „participare mistică”, conform antropologului Levy-Bruhl, care definește povestirea ca „o relație în care persoana nu se poate separa de obiectul sau subiectul pe care îl povestește.” De asemenea freudienii numesc arta povestirii ca pe o „identificare proiectivă” a participanților povestire, iar antropologii folosesc expresia „magie simpatetică”. Toate acestea se referă la capacitatea minții omenești, mai ales cea în dezvoltare, ca a școlarilor mici, de a se îndepărta puțin de eul său și de a fuziona cu o altă realitate, adică cu un alt mod de a percepe lucrurile, de a înțelege. Este experimentarea și cunoașterea prin mijlocirea unei stări emoționale, de activare a întregii structuri emoționale, pe care apoi o transferă, prin cunoștințe și deprinderi în realitatea consensuală.
În cazul elevilor cu dificultăți de concentrare a atenției s-a observat că aceștia au dificultăți în a disocia emoția de intelect. În acest caz, cu povestea, este solicitată memoria de lucru a elevului, în mod conștient, ghidat, prin povestire, implicare, el fiind conștient de capacitatea sa de a căuta singur lucrul de care are nevoi pentru a participa activ și a realiza o sarcină. Efortul atențional indispensabil concentrării se integrează atunci într-un demers calm, deoarece este susținut de adultul care deține controlul prin poveste.
Metacogniția este concretizată prin dezvoltarea optimală. Ea este bazată pe diferite aspecte ale imaginii de sine. De aceea povestirea este metoda prin care se reactivează frecvent amintirea reușitelor, propunând, totodată, noi provocări, noi învățări, prin reactivarea atenției și motivației pentru participare, respectiv propria eficacitate.
Povestirea creează, în clasă, acel moment de comuniune, de uniformizare, de egalitate, emoțiile trezite de aceasta sunt într-un mediu securizant, afectuos, liber în a se exprima. Actul de a spune povești îi ajută pe elevi sa-și structureze atenția. Copilul de identifică cu personajele, conform experienței personale, dar dezvoltând structuri psihice volitive și de concentrare. Sentimentul de siguranță crește odată cu calmul și ingeniozitatea. Cursivitatea povestirii determină luciditate, pentru a lua în considerare mai multe soluții, dar și selectarea celei mai bune. Răbdarea este calitatea fundamentală a atenției. Atenția înseamnă capacitatea de a-și urmări obiectivul, de a surmonta obstacole, concepând etape și depășindu-și descurajarea. Depășirea emoțiilor mai puțin plăcute intervin în construirea încrederii, în sine, dar și în celălalt.
Arta povestirii presupune stimuli diverși integrați într-un întreg. Toate elementele sunt legate și accesibile în același timp. Atenția este activată de o situație nouă, nerutinieră, activând acțiunile adaptate, inhibând pe cele mai puțin adaptate, fără un efort suplimentar. Prin povestire se activează elementele unui sistem atențional complet, respectiv: componentele de focalizarea-execuție, cele de flexibilitate, atenția susținută și de codare. Totodată de dezvoltă atenția selectivă, cea distributivă, dar și nivelul tonic de bază ce reglementează capacitatea generală de procesare a informației.
Povestea vindecă. Ea nu cere să facem, să fim, să acționăm- e de ajuns să le ascultăm. Povestea are remedii ascunse pentru recuperarea oricărui impuls psihic pierdut. Trezește emoție, întrebări, nostalgii, înțelegere, care aduc spontan la suprafață rezultatul proiectat de povestitor, prin scopul propus atunci cân a selectat povestea livrată.
Arta povestirii declanșează în auditoriu instrucțiuni menite să călăuzească, să vegheze, să concentreze, să activeze structuri psihice care par a fi dificil de accesat. Modelele lumilor imaginare, imaginile conștientului colectiv, redate prin poveste, oferă ajutor prețios cadrelor didactice, claselor de elevi, elevului individualizat, relațiilor de la nivelul claselor prin accesarea facilă a stărilor de conștiință și a viselor adânc închise în sine.
Pentru că arta presupune OM, omenesc, povestirea nu poate lipsi din educație, învățare, ca activitate specific umană. Faptul că apelăm la artă pentru a învăța, a povesti nu face decât să lumineze calea profesorului spre mintea și sufletul însetat al elevului, care primește povestea ca un balsam, ca pe o ancoră și ca pe un ghid către sine, alături ce ceilalți, ca pe o validare a propriei reflecții și conștientizării, prin dezvoltarea stimei de sine.
Așadar profesorii au datoria de a dezvolta arta propriei povestiri pentru a facilita procesul de învățare în clasă, pentru a deveni un bun personal, pe care să-l utilizeze ca pe instrument valabil, care și-a dovedit eficiența de-a lungul timpului în învățământ. Povestirea nu este o metodă tradițională, ci este o metodă vie, naturală care legă generații. Ea trebuie să devină un bun la învățământului românesc și internațional, fiind demonstrate plurivalențele sale, mijlocirea multidimensională și flexibilitate spațio-temporală în cadru secvențelor de învățare în clasa de elevi.
Buna Daniela
Bibliografie:
Jaques Thomas, Celia Vaz-Cerniglia, Guy Williems (2011) Tulburările de atenție la copii, Polirom, Iași.
Clarissa Pinkola Estes Femei care alearga cu lupii. Povesti si mituri ale arhetipului femeii salbatice, Ed. Niculescu, București
