Eminescu spunea: “Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.”
În comunitatea românescă din Sevilla, Spania am identificat cu 4 ani în urmă lipsa activităților în limba română pentru copiii născuți aici. Pentru ei, prima lor limbă nu este cea maternă sau paternă, după caz, ci limba spaniolă, pe care o vorbesc în societatea actuală de reședintă.
Limba română rămâne limba casei, a familiei și se vorbește redus, se scrie sau se citește și mai rar. În acel moment mi-am dat seama că este momentul să activăm toate resursele, cunoștințele noastre și să încercăm să rezolvăm această problemă și de ce nu, să îi inspirăm și
pe cei din jurul nostru. Așa s-a născut proiectul „Povestea Abecedarului”. În general părinții au foarte puțin timp și copiii nu au mulți prieteni români în jurul lor, cu care să vorbească în românește. De cele mai multe ori acasă vorbesc tot în spaniolă, ca și la școală sau pe stradă.
Am început acestă provocare într-o gradină ecologică, cu un cuptor vechi de lut la intrare, cu gradină de zarzavat, baloți de paie aruncati la întamplare, cu pomi fructiferi și plin de triciclete de copii împrăștiate peste tot, ca la mamaia acasă, în România. Ne-am adunat la
umbra unui arbore bătrân, și prima noastră clasă a fost pe două bănci de lemn lungi, îngrămădiți peste 20 de copii timizi și emoționați, cu părinții ocrotitori, aplaudând în jurul nostru. Astfel, primul contact a fost mai ușor deoarece amintirile din vacanțele de vară la
bunici au facut să ne apropiem imediat, chiar daca mulți dintre noi nu ne cunoșteam. Evocarea satului românesc a fost prima metodă ca să le captez atenția și dorința de a petrece timp împreună.
De asemenea, am folosit câteva păpușele românești ca să înțeleagă mai bine ceea ce eu le vorbeam, într-o limbă pe care o foloseau foarte puțin în viața de zi cu zi. Acele păpușele ne-au adus mare bucurie, au însuflețit povestioarele și au plecat rând pe rând acasă la fiecare copil, unde urmau să doarmă și să rămână câteva zile. Bineînțeles a fost foarte greu să le mai recuperez, cred că mai am una sau două. Dar și-au îndeplinit țelul, copiii au fost foarte
încântați cu ele și își doreau enorm sa vină la activități, unde încet încet am realizat serbări, poezii online, precum Nunta Zamfirei, Hora Unirii, Luceafărul. Am început să citim, să scriem povești și compuneri împreună și să ne încurajăm reciproc, adulți si copii.
O altă metodă pe care am folosit-o a fost implicarea directă a părinților, care au participat la povestiri și poezii alături de copii. Atunci când facem lucrurile împreună, este mai ușor.
Noi, adulții, suntem un exemplu și este foarte important să fim proactivi în educația copiilor, și nu doar simplii spectatori. În momentul de față am avansat foarte mult cu grupul de copii care au participat la activitățile noastre de la început. Acum ei sunt extrem de cunoscuți în Spania, au pregătit o melodie rap cu Rumañol și au câștigat doi ani consecutivi Festivalul Boovie, la categoria ExtroBoovie, de fiecare dată față de echipe mai mari ca și vârstă. Nu pot decât sa fiu foarte mândră de ei, să continuăm în acestă direcție și să reluăm povestirile cu păpușele românești pentru micuții
care au devenit noi învățăcei la Povestea Abecedarului, unde se face totul prin joacă, iubire și povești.
Cum se va termina povestea noastră? Cine știe? Vom trăi și vom vedea! Am certitudinea că sămânța a fost plantată și a crescut în ei frumos și bine. Cu siguranță vor duce mai departe Povestea Abecedarului, indiferent unde vor locui în lume. Într-o zi m-au întrebat care dintre
ei va conduce proiectul în viitor, cand eu voi îmbătrâni, dacă vor fi cei mai mari dintre ei. Iar eu le-am spus, ducându-le mânuța la inimă: „acela care va pune tot sufletul”.
Elena Grigore.