Îți aduci aminte ultima oară când ai fost la teatru. Ori la cinema?
Cum te-ai pregătit, prima dată cumpărând bilete, apoi cum ai așteptat ziua, poate ai vorbit și cu alții, cum te-ai îmbrăcat frumos…
Astfel te-ai împachetat (poată fără să realizezi) într-o serie de așteptări, făcând din ziua cu pricina o zi puțin diferită de toate celelalte.
Apoi ai intrat în foaier, ai văzut lumea așteptând frumos la rând să intre.
Poate ți-ai lăsat haina la garderobă, te-ai așezat pe locul tău și ai observat zumzetul din sală, care s-a redus când lumina s-a stins ori a sunat gongul.
Ceva de genul acesta se întâmplă (sau poți face să se întâmple) atunci când ai de spus o poveste.
Nu va fi exact ca la teatru, ci ceva mai comprimat, dar cu exact același rol – intrarea spectatorului în atmosfera potrivită poveștii ce urmează a fi spusă.
Pentru că audiența ta (fie copii, fie adulți) vine dintr-un loc, care de cele mai multe ori are legătură cu viața care … se întâmplă…, și trebuie pusă într-o nouă ipostază, propice asimilării unui mesaj de altă factură.
Transpunerea audienței în starea de „poveste” o faci întotdeauna în funcție de vârsta spectatorului, iar când vorbim de copii, un joc de început este modul excelent (și verificat fiind ca foarte eficient) de a pregăti starea internă a spectatorului pentru ceea ce urmează să se întâmple.
De aceea, un povestitor își pregătește din timp un „ritual” de început, care construiește de la zero „energia” din sală, făcând-o astfel controlabilă. Iar când simte că aceasta s-a pierdut, va ști exact cum s-o aducă la nivelul necesar care să asigure atenția pe toată durata poveștii.
Îți voi da în e-mailul acesta câteva exemple pe care le-am întâlnit pe la festivalurile internaționale de arta povestirii.
După cum poate știi, în Africa ritmul de tobe este nelipsit în manifestările publice de sărbătoare. Așa se bucură ei și e foarte fain.
Drept pentru care, mulți povestitori din Africa folosesc în partea de pregătire a poveștii jocuri sincron în care bat din palme. Toți rezonează cu acest mod de manifestare, toți se bucură, iar asta îi transpune în starea de joc, de poveste.
O povestitoare din India, de exemplu, își „încălzește” audiența spunând o poezie (într-un mod unic și folosind diverse voci de personaje și ritmuri de recitare), iar audiența repetă după ea. Toți se joacă, își coboară „garda” și astfel se pregătesc pentru ceea ce urmează.
Ideea generală este că toate aceste presupun și motricitate, ceea ce pune sângele în mișcare și angajează auditoriul, pe lângă ascuțirea atenției, la un nivel suplimentar de implicare.
Am și eu un joc de început, dezvoltat de mine, despre un căluț, care se bazează pe sincronicitate, mișcare, o anumită variație a stărilor și alte elemente surpriză.
Dar cred că e mult mai bine să vezi decât să-ți povestesc eu aici.
Așa că, dacă vrei să vezi câteva moduri de a începe o poveste, scrie-mi, și Ioana te va contacta pentru a-ți spune cum poți avea acces.
Până data viitoare, te las cu bine!
drd Giorgiana Elena Popan
