Azi îți voi vorbi despre cum poți folosi emoțiile din trecut pentru a te conecta mai bine cu publicul, atunci când spui o poveste personală.
Poate nu te-ai gândit în copilărie când făceai tot felul de năzbâtii sau ascultai poveștile altora, că peste ceva ani emoțiile de atunci îți vor folosi pentru a învăța să devii un bun povestitor.
Emoțiile autentice sunt cel mai bun povestitor
Spunând o poveste personală vei fi pusă față în față cu trăiri de odinioară și așa vei împrumuta în mod natural poveștii tale ingredientul pe care-l au toate marile povești – emoția autentică.
Apelul la emoții autentice îl vei putea face cel mai rapid povestind ceva ce ți-a marcat personal viața la un moment dat – o tehnică des folosită în jocul actoricesc.
Sistemul limbic, amigdala mai precis, înmagazinează încărcătura emoțională a întâmplărilor din trecut, iar atunci când te conectezi emoțional cu ascultătorii, amigdala lor va prelua acea încărcătură, contribuind la un transfer natural al emoției.
Astfel publicul va rămâne captiv până la sfârșit și va rezona cu tine și povestea ta.
Povestea ca formă de autocunoaștere și terapie
Spunând o poveste personală vei folosi emoție, tonus, nuanțe sau gesticulații care te reprezintă, toate în legătură cu tine și ce ai simțit atunci când ți s-a întâmplat ceea ce povestești.
Învățând să te detașezi de emoție, să te observi și să urmărești impactul poveștii asupra celorlalți, vei afla cum să păstrezi în poveste doar ceea ce contează. Astfel vei putea crește ca povestitoare, devenind din ce în ce mai îndrăgită și spunând povești din ce în ce mai captivante.
Povestea personală e și o formă de terapie, metoda fiind folosită cu succes în cămine de vârstnici, sau în situații post-traumatice (chiar și post-pandemie) unde sunt folosiți asistenți sociali povestitori pentru conectarea cu persoanele care trec prin perioade dificile.
Pentru că o poveste încheiată are un conflict dar și o rezolvare. Împărtășirea ei este terapia de care vorbeam, pentru că te poți detașa de ea, o înțelegi și oricum nu mai poți face nimic în privința trecutului.
Copilăria este o sursă minunată de povești personale
Chiar dacă nu tot ce s-a întâmplat în copilărie merită povestit, ca adulți, ne putem detașa de situații din trecut și putem folosi trăirile personale pentru a extrage lecții sau învățăminte cu care și alții se pot identifica.
Amintirile frumoase, în schimb, rămân nealterate. Ba chiar se amplifică în mintea noastră, căpătând acea aură de poveste. Pe acelea le iubim și le dăm mai departe, pentru starea de bine pe care ne-o oferă.
Dacă povestești unor copii, poți să le spui o poveste din copilăria ta, iar pentru adolescenți să spui una din adolescență. Încearcă să spui oamenilor povești cu care se identifică cel mai ușor.
Antrenează-te cu o poveste personală comică, una nostalgică iar apoi cu una tristă. Vei vedea în primul rând ce efect vor avea asupra ta. Nu căuta înadins starea de emoție, așteptând să te pornească lacrimile, de exemplu.
E mult mai de impact atunci când faci publicul să plângă.
Cu bine!
Giorgiana Popan
drd în arta povestirii
