Arta povestirii nu se rezumă doar la a recunoaște întâietatea, autonomia principiului estetic, ci și de a satisface dorința de a ști mai multe despre lume, de a modela personalitatea ființei umane, de a ne însuși un anume fel de a ne integra în lume, așadar, de a ne contura o viziune generală asupra lumii și o identitate proprie prin actul povestirii și funcțiile sale. Așa cum filozofia fundamentează ideatic demersul în termenii lui Plotin „de a sculpta neîncetat propria statuie”, arta povestirii poate nu doar valida relevanța axiologică a poveștilor, ci poate legitima un parcurs de învățare, cum foarte bine poate întemeia poetic și expresiv un mod de viață.
În legătură cu a povesti, un lucru rămâne esențial. Povestea nu trebuie doar spusă, ci și trăită. Reușita de a trăi în poveste în complicitate totală cu elevii noștri este nu doar o biruință paideică, ci de a rămâne în viață cât mai mult, atâta vreme cât se pleacă fericit din poveste.
Arta și știința povestirii servesc ca pact ontologic, act de salvare prin ficțiune, în traficul intens dintre in illo tempore și in hoc tempore, în care povestitorul are concomitent vocație de homo viator și homo fabula.
Autor: Roxana Vasiliu
