Povestea influențează, educă, creează, vindecă dacă este bine interpretată
„A fost odată ca niciodată… două fete foarte frumoase, pe una o chema Poveste și pe cealaltă Adevăr. Erau cele mai bune prietene, dar într-o zi au început să se certe, ca multe dintre femei, pentru că nu cădeau de acord în privința întâietății frumuseții lor. Fiecare spunea că ea e mai frumoasă decât cealaltă. Dar, nu după mult timp, și-au dat seama că sunt prea subiective și nu au cum să decidă ele singure. Au hotărât, deci, să meargă pe rând până în mijlocul orașului, iar cea care va întâlni mai mulți oameni, care o vor saluta și vor vorbi cu ea, este deci «cea mai frumoasă». Zis și făcut!
Prima a fost Adevăr. Dar nu a prea întâlnit mulți oameni pe stradă, ba unii chiar fugeau de ea. Atunci, ca să nu piardă concursul de frumusețe, și-a aruncat hainele de pe ea. Poate astfel, și-a zis ea, va atrage atenția cuiva. Dar niciun rezultat. Speriată și neîncrezătoare, după experiența prietenei sale, a pornit și Poveste prin oraș și, încet-încet, oamenii s-au apropiat tot mai mult, încât atunci când a ajuns în centrul orașului, toți oamenii erau în jurul ei, să o privească și să o îmbrățișeze.
Poveste câștigă astfel concursul de frumusețe. Apoi își căută prietena și îi spuse: «Draga mea, nimeni nu vrea să vadă adevărul și mai ales adevărul …gol-goluț!» Atunci Poveste luă haina ei multicoloră și îmbrăcă Adevărul. Se spune că de atunci toți oamenii iubesc Adevărul… în haina unei Povesti!” (poveste populară)
Povestea este cea care stă la baza oricărei arte. Teatrul, muzica, artele plastice, toate au la temelie o poveste. Iar dacă nu ai înțeles povestea, ai pierdut pariul cu artistul, ai ratat decodificarea limbajului său de comunicare și nu poți să răspunzi înapoi, nu poți să dai un feedback, de care artistul are nevoie. Actorul, ca artist, trebuie să se exprime pe sine și să comunice ceva, o poveste, prin arta sa. Dar dacă ceea ce vrea din toată ființa să transmită lumii, nu este înțeles, atunci nu mai este comunicare, nici comuniune, ci însingurare. Tot ce îi rămâne artistului este un monolog surd și străin de ceilalți.
În orice formă de literatură sau artă spectaculară, cuvântul este „vârful aisbergului”. El devine esențializat și plin, prin excelență. Asemenea unei piese de teatru, povestea, fie ea în proză, rimă sau așezată pe un portativ, este o chintesență a adevărului transmis, îmbrăcat frumos, estetic.
Povestea influențează, educă, creează, vindecă. Iar actorul este povestitorul ideal. El își cunoaște deja propriile limite, deține o varietate largă de forme de exprimare, își stăpânește emoțiile și trupul foarte bine, deci înțelege că arta povestirii este o artă a sugestiei. Aici nu ai nevoie de ecleraj, decor, recuzită, costume și machiaj. Vocea și trupul sunt de ajuns într-un spațiu gol, pentru a crea magie între povestitor și public. Povestea conține, a priori, decorul, eclerajul, costumele, coloana sonoră. Toate vor fi proiectate în mintea și în emoția celor doi: povestitor și public.
Întregul context al momentului în care se narează cu voce tare o poveste, în versuri sau proză, devine un performance în fața unei audiențe live. Povestea rostită, cântată, interpretată cu un instrument muzical, cu recuzită sau decor, sau orice alt acompaniament, are ca obiectiv în mod necesar, acela de a bine dispune și a fermeca audiența. „Este mereu unic, prin elementul de spontaneitate pe parcursul performance-ului” spune Anne Pellowski în cartea „The World of Storytelling”1.
Povestea are această putere, din punct de vedere emoțional și psihologic, de a recrea o atmosferă bună, sănătoasă între oamenii care o ascultă. De ce? Pentru că viziunile, dorințele lor nu mai sunt opuse, ci devin aceleași, iar dacă punctul de interes este comun, atunci ceea ce era contradictoriu dispare sau măcar se atenuează pentru un timp. Spune Antoine de Suroj: „Doi oameni care se iubesc nu se uită unul la celălalt tot timpul, ci se uită în aceeași direcție” . Contextualizând, în cazul actului povestirii, spectatorii, adică ceilalți, se vor împrieteni, vor avea un punct comun, vor privi spre scenă și vor proiecta în mintea lor aceeași poveste, ca mai apoi publicul, deja un tot unitar, să se împrietenească și cu povestitorul, ca într-o relație de dragoste, ca o echipă sau o familie. Practic, când intră pe scenă, povestitorul trebuie să formeze dintr-o masă de oameni străini unii pentru ceilalți, o echipă, ca mai apoi publicul fiind deja unit, să îi poată ghida și să-i cucerească prin arta sa.
Giorgiana Elena Popan
Drd. în Arta Povestirii
Dacă ai valorificat aceste informații, revino cu un comentariu despre experiența ta.
IDEEA CU CARE SĂ PLECI
Folosește povestea pentru a transmite idei și a inspira auditoriul
